Sistemul nostru modern de utilizare a unui sistem de timp de bază 60, adică un ceas cu increment de 60 de minute și 60 de secunde, datează din 2.000 î.Hr.
Pentru a măsura timpul se mai utilizau lumânările sau, la chinezi, bețișoarele parfumate, care erau realizate în așa fel încât să ardă un interval de timp exact. Când acestea ardeau complet, oamenii știau că a trecut un anumit număr de ore.
O altă metodă primitivă, dar eficientă pentru măsurarea timpului, a fost folosită și în mănăstiri, acolo unde călugării citeau Biblia. După un număr de pagini stabilit și cronometrat în prealabil, aceștia știau că trebuie să meargă să bată clopotul sau să-i cheme și pe ceilalți călugări la rugăciune. Ei au fost numiți ”călugării ceas”.
Un alt instrument de măsurare a timpului este și clepsidra, un vas din sticlă format din două compartimente. Compartimentul din partea de sus este umplut cu apă, nisip sau mercur și picură în compartimentul de jos, pentru o anumită durată de timp. Clepsidrele au fost utilizate din secolul al XIV-lea, însă le mai întâlnim și în zilele noastre în diverse contexte.
Cuvântul englezesc „ceas” a înlocuit cuvântul englez vechi daegmael care înseamnă „măsură de zi”. Cuvântul „ceas” provine din cuvântul francez cloche care înseamnă clopot, care intră în limbajul uzual în jurul secolului al XIV-lea, pe vremea când ceasurile au început să fie folosite la o scară mai largă.
Ceasurile mecanice și ceasurile publice
În jurul anului 996 d.Hr., un călugăr creștin (devenit mai târziu Papa Sylvester al II-lea) a creat primul ceas mecanic și cel mai precis dintre toate cele care fuseseră inventate până atunci. Astfel, mulți ani mai târziu acest tip de ceas s-a răspândit rapid în toate marile orașe ale lumii. În acest mod, fiecare oraș care se respecta își construia un ceas uriaș în centru.
Deși erau cele mai precise de până atunci, aceste ceasuri necesitau să fie recalibrate zilnic și, chiar și așa, la finalul fiecărei zile se decalau și cu 20 de minute.
