Istoria măsurării timpului se referă la evoluția dispozitivelor de măsurat timpul: clepsidre, ceasuri, cronometre. Încă din perioada celor mai vechi civilizații, omul a fost preocupat de măsurarea timpului și aceasta pentru a-și putea organiza viața socială, religioasă, economică. La început, ca referință i-au servit fenomene ciclice ca anotimpurile, ciclul lunar, deplasarea aparentă a planetelor.
Orient
Încă de acum patru milenii, babilonienii, în poemul epic Enuma Eliș, prezentau un model de calendar alcătuit din 12 luni de câte 30 de zile. Acest mod de măsurare a timpului corespundea sistemului lor de numărare sexagesimal, care ulterior se transformă în cel duodecimal (care ulterior va fi utilizat pentru numerotarea orelor). De asemenea, prin 3000 î.Hr., sumerienii iau ca reper perioadele de repetiție a fluxurilor și refluxurilor. Aceștia introduc și calendarul lunar cam prin 2000 î.Hr. Începând cu 700 î.Hr., asirienii încep să utilizeze calendarul lunar.
Definirea calendarului nu rezolvă în totalitate problema măsurării timpului. Primii care au împărțit ziua în unități mai mici au fost egiptenii. Având la bază rațiuni religioase, în jurul anului 2100 î.Hr. au împărțit noaptea în 12 părți studiind mișcarea aparentă a stelelor care în mare parte erau asociate diverselor divinități.
Civilizația greco-romană
Grecii încep calendarul determinat de Jocurile Olimpice pe 8 iulie 776 î.Hr.
În Grecia antică, ceasurile cu apă (clepsidrele) erau utilizate încă din 500 î.Hr., lucru atestat de Platon, căruia i se atribuie confecționarea unui astfel de ceas deșteptător, realizat cam prin 380 î.Hr. Niște bile de plumb care pluteau într-un vas cilindric, după golirea uniformă a acestuia în timpul nopții, cădeau pe un platou de cupru, iar zgomotul rezultat trezea dimineața discipolii Academiei platonice. Un alt deșteptător mai evoluat avea mecanismul acționat de curgerea apei care în final producea intrarea sub presiune a aerului într-un fluier. Tot în această perioadă, Aristotel utilizează astrolabul pentru măsurarea timpului.
Ctesibius din Alexandria realizează cam prin 150 î.Hr. un ceas automat cu un sistem complicat de roți dințate.
Andronicus din Cirus a construit un turn al vânturilor (în greacă: horologion) în Atena în jurul anului 50 î.Hr. Acesta conținea un ceas solar (gnomon), unul hidraulic și un indicator al punctelor cardinale.
Grecii au îmbunătățit performanța clepsidrelor și ceasurilor cu mecanism. Cu timpul, utilizarea acestora se extinde în lumea greacă și apoi în cea romană deoarece aveau avantajul că puteau fi utilizate și în interior și nu depindeau de lumina solară. Astfel, vasele din care apa curgea nu mai aveau formă cilindrică, ci conică și aceasta pentru a compensa variația presiunii apei care era maximă când recipientul era plin. Printre marii inventatori și constructori ai epocii amintim: Ctesibius, Heron din Alexandria, Arhimede, Anaximandru.
La ceasuri se introduc tot felul de indicatoare pentru subdiviziunile de timp și ornamente ca figurine, clopoței.
Astronomul grec Teodosiu din Bitinia construiește un ceas solar despre care a fost considerat cel mai precis din lume, dar care din nefericire nu a supraviețuit timpului. Prin 263 î.Hr., generalul roman Lucius Papirius Cursor descrie unul dintre primele ceasuri solare publice de la Roma.
În anul 46 î.Hr., Cezar solicită astronomilor săi să realizeze o reformă a calendarului (calendarul iulian).
Arhitectul Vitruviu, în tratatul De architectura (15 î.Hr.) studiază din punct de vedere teoretic metodele de măsurare a timpului.
În timpul împăratului Augustus, romanii construiesc cel mai mare ceas solar realizat vreodată.
